Prima pagină > Uncategorized > Vorba de duminică, 12 martie 2017

Vorba de duminică, 12 martie 2017

Supărarea calicului

Folclorul românesc are o vorbă : ”Calicul nu-i calic destul, până nu-i și-un pic fudul ! ” Această zicere mi-a venit în minte urmărind recentele evenimente ale summitului UE de la Bruxelles.

Care sunt faptele : Vreme de ani buni, Uniunea Europeană a încercat să reducă decalajele între țările fondatoare și statele recent aderate la clubul european, prin alocarea unor resurse importante către fostele state comuniste din centrul și estul regiunii.O parte dintre tările provenite din fostul bloc socialist ( în special cele care au avut granițe cu țările avansate din Uniune) au înțeles oportunitatea și, accesând fondurile europene și-au construit cu ajutorul acestora o infrastructură foarte apropiată ca dimensiune și calitate de cea a țărilor fondatoare ( și aici vorbesc atât despre infrastructura rutieră și feorviară, dar și de cea reprezentată de rețeaua unităților de învățământ și sănătate). Tot cu ajutorul banilor europeni aceste state au început și procesul de modernizare a administrației centrale și locale, transparența decizională și o anumită zgârcenie în cheltuirea banului public definind noile politici ale acestor state. Iar rezultatele nu au întârziat să apară, în timp.

Ce a făcut România în această perioadă ?Deși avea un precedent istoric – perioada 1866-1947 – atunci când dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă) cunoscând mari progrese pe toate planurile ( cultural, politic și economic ), România nu a mai reușit și de această dată să beneficieze de oportunitatea istorică a momentului. Evident că Traian Băsescu – cel sub conducerea căruia s-a gestionat această perioadă – nu aduce sub nici o formă cu  fostul rege Carol, așa cum premierii perioadei – Tăriceanu, Boc și  Ponta nu aduc nici ei cu alde Brătianu. Ce a făcut în fapt conducerea României  în perioada 1866-1947? A înțeles în primul rând că o dezvoltare accelerată a țării nu poate avea loc fără o sincronizare a instituțiilor statului român cu cele similare ale țărilor vest europene, iar această sincronizare a avut efecte imediate: procesul de modernizare al României ,cu o dinamică extraordinară , prin crearea libertăţii pieţei, producţiei si circulaţiei produselor si valorilor în tot spaţiul european. Legile create de un Parlament format în proporție de peste 80% din oamenii de valoare ai vremii, care au înțeles oportunitatea ivită, au fost unele care au pus România pe o direcție de dezvoltare extraordinară, cu o singură bandă de circulație – spre vest !

Exemplu :În 1887, având în vedere încurajarea industriei mecanizate,  guvernul liberal de la acea vreme a emis o lege care prevedea că orice fabrică nouă care folosea un capital, autohton sau străin, de minimum 50 de mii de lei ( nu uitați că în acea perioadă leul avea ”greutate în aur” ) şi maşini performante ( ”mașini perfecționate” e termenul din lege) , beneficia de următoarele avantaje: 5 ha de pământ oferite gratuit de la stat, scutire pe 15 ani de orice impozite la stat si comună, reducerea cu 40% a tarifelor de transport a mărfurilor pe calea ferată, scutire de taxe vamale la importul maşinilor necesare fabricii şi a materiilor prime care nu se găseau în ţară .

În baza unor astfel de politici a ajuns România să fie gratulată cu expresii de genul ” minunea de la răsărit” și ”București – micul Paris”. Așa s-a ajuns ca pe plan mondial să existe în vreme două burse a grâului – una la Chicago , iar cealaltă la … Brăila , așa s-a ajuns ca să avem primele orașe iluminate din Europa, mai întâi cu petrol ( la Ploiești ) iar mai apoi cu lămpi incandescente cu filament din cărbune ( la Timișoara ). România ultimului deceniu, condusă de o clasă politică perimată, total nepregătită pentru vremurile sosite parcă pe neașteptate pentru ea, afectată de corupție până-n măduva oaselor și orientată doar spre interesele proprii sau de grup, a pierdut în viziunea mea, ”trenul european”. Nu am reușit să atragem fondurile europene puse la dispoziție de către cetățeanul german, englez sau francez , două fiind principalele motive : unu – posibilitatea redusă de fraudare a acestor fonduri și doi –  birocrația (creată de noi) în realizarea unor proiecte care să fie acceptate la finanțare. Primarii români au preferat de-a lungul celor zece ani scurși de la momentul aderării la Uniunea Europeană, să aștepte banii veniți prin consiliile județene, în detrimentul celor veniți din vestul Europei. Așa se face că, în loc să construiască o infrastructură modernă, care să atragă după sine dezvoltarea economică și socială a localităților lor, aceștia au preferat să construiască ( cu sute de mii de euro ) cămine culturale care acum stau părăsite, terenuri de sport în pantă sau celebrele ” parcuri din pădure”.

Unde suntem la 10 ani de la aderarea la Uniune ? România putea să facă pași importanți în vederea dezvoltării sale socio economice dacă ar fi avut , așa cum am vorbit mai sus, oamenii de stat potriviți. Însă pașii făcuți sunt mici , iar acum se discută mult deja despre faptul că nu au fost făcuți corect.La 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, am ajuns să fim fuduli la Bruxelles, cerând cetățenilor germani și francezi ( între timp UK s-a cam lămurit cum stă treaba cu această Uniune și a decis că e mai bine să plece acasă) să nu mai aibă atâtea pretenții față de modul în care NOI gestionăm aderarea la spațiul european, folosindu-ne de expresii venite parcă din cărțile proaste scrise de novicii comuniști ai perioadei Gheorghiu Dej : ” fără România, Europa ar fi mai săracă” sau ” împreună suntem mai puternici” . Așa o fi, împreună vom fi mai puternici, numai că cetățeanul german sau francez  zic că după 10 ani, a venit vremea să cam achităm nota de plată ” fifty – fifty” ! Dacă acum o sută și ceva de ani politicienii care au construit România modernă dădeau legi de încurajare a construirii de fabrici (indiferent de capitalul fondator – străin sau autohton), la 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, politicienii români arată cu degetul spre multinaționale și caută să le supraimpoziteze orice fărâmă de profit obținut.La 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, Parlamentul României  nu este preocupat de dezvoltarea socio economică ci este interesat de a da legi noaptea ” pe furiș ca hoții ” așa cum avea să spună Piața Publică.La 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România are un președinte care se pare că e preocupat mai mult de călătorii, drumeții montane și schi decât de a demara odată pentru totdeauna un proiect ambițios(dar serios în același timp) de țară. Klaus Iohanis devine ușor ușor a doua mare dezamăgire după Emil Constantinescu, cel de la care la fel, așteptările au fost mari, dar rezultatele au fost mici.

Ce se întrevede? Calea României este condamnată să fie una spre vest. Pentru că alternativa unei ”zone gri”, în care noi să stăm cu Miorița noastră și cu poveștile comuniste gen ” ce eram odată  înainte de a ne distruge imperialiștii ăștia” este cea mai proastă soluție posibilă. Nu ura față de capitalul străin este soluția, ci priceperea politică de a te folosi de el în dezvoltarea socio economică a zonei tale. Nu construirea de năstrușnicii este soluția, ci dezvoltarea unei infrastructuri care să aducă în viitor prosperitate zonei tale. Nu alegerea și susținerea unor politicieni care promit avantaje materiale peste noapte, ci a unora zgârciți în cheltuirea banului public și cu oareșce viziune  pe termen mediu și lung.

În 1945 , câteva din cele zece directive date de Ana Pauker pentru construcția comunismului în România sunau cam așa :

-Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Naţional Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.

-Micile gospodării ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru a-i lipsi pe ţăranii mici proprietari de pământ de maşini şi de vite. Acesta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.

– Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu SUA, Marea Britanie şi îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică şi ţările de sub dominaţia sovietică.

-Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor.

-Crearea unei organizaţii de poliţie, întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD.

-Nici unui străin, cu excepţia celor din ţările de sub influenţa sovietică nu i se va permite intrarea în România.
Ar trebui să nu uităm că uneori, istoria se repetă. Eu văd destule similitudini între propunerile Anei Pauker din 45 și ceea ce se propune românilor astăzi de către cei care îi conduc. Voi le vedeți?

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: